Iată: grație agriculturii avem o creștere a PIB-ului de 8% în primele 9 luni ale anului trecut. Nu că aș vrea să stric cheful, dar tocmai citesc „Economia binelui și a răului” de Tomáš Sedláček și ajung să mă întreb pe cât de justificat e să măsurăm performanța unui stat în termeni de creștere economică. Cu alte cuvinte, e foarte bine că PIB-ul crește, lucrul ăsta se traduce în locuri de muncă, salarii, etc., dar e vorba doar de bunuri materiale și nu zicea evanghelistul Matei că „nu numai cu pâine va trăi omul”?
Homo economicus e o simplificare crasă, vecină cu neadevărul. Am mers prea departe pe mâna lui Adam Smith prefăcându-ne că credem că poporul reacționează rațional în funcție de costuri și beneficii. Poate că această metaforă îl caracterizează suficient de bine pe scoțianul din sec. XVIII, dar nu e tocmai pe potriva mioriticului din zonă. Poate că de asta nu găsește numitor comun Angela Merkel și poporul elen. Pragmatici, nemții încearcă să fie raționali. De vorbă cu un popor animat de alte valori. Bunăoară, omenia. Fiindcă veni vorba (tot de la Sedláček o aflu), până și Keynes vorbea de spiritele animalice care ne guvernează acțiunile. Nu se referea la toteme. Se referea la ambițiile noastre care sunt animate de alte impulsuri decât cele materiale. Exemplu: dacă ți s-a pus pata să faci o librărie, o faci chiar dacă ieși în pierdere. Sau: dacă vrei să fii ministru, te faci indiferent că leafa e mică. Mă rog, aici pot fi și alte considerente la mijloc.
Până și progresul. Creșterea economică susținută nu este un fenomen atestat de-a lungul istoriei. Ca atare, el este specific ultimilor 300 de ani fiind condiționat de niște factori obiectivi de creștere: revoluția industrială, tehnologizarea producției, revoluția informațională. Cât credeți că va ține?
Progresul e o chestiune de optică. Biblicul Avraam socotea astfel. Dacă ai două oi și le mănânci, nu te alegi decât cu burta plină. Dacă strângi cureaua, la anul vei avea patru oi, peste un an vei avea opt oi, după care vei avea șaișpe oi și tot așa mai departe. Vei mânca mană cerească și te vei pricopsi cu o turmuliță decentă. Progres? Depinde cum privim lucrurile. Șaișpe oi mănâncă mai mult fân decât două, ai nevoie de mai multe suprafețe de pășunit și mai mulți câini de pază. Dacă dai pe la vecini, ai nevoie și de pușcă. Deci lucrurile nu stau așa cum par la prima vedere. Australia e un exemplu elocvent. Succesul fulminant într-ale oieritului s-au soldat cu transformarea insulei verzi într-un deșert. Prin urmare, vezi bine că, într-un sistem ermetic progresul nu este nelimitat. Se termină odată cu epuizarea resurselor pe care nu le-ai pus la socoteală atunci când era cazul. Cum ziceam – o chestiune de optică.
Și aici vestea tristă: cu PIB-ul e la fel. Va crește din contul resurselor pe care nu le punem la socoteală după care va frâna brusc. Mă refer la economia mondială, nu neapărat la Spațiul Mioritic. Noi vom beneficia încă câteva secole de creștere economică până la convergență din contul transferului tehnologic.
Revenind la valori. Și dacă bunurile materiale nu sunt măsura bunăstării, atunci ce e? Securitatea personală? Să vedem cum stăm cu rata infracționalității. Nemurirea? Să vedem cum reușim la capitolul speranță de viață. Arta? Să numărăm premiile Oscar. Știința? Premiile Nobel.
Reies din cele expuse. Creșterea economică e o condiție indispensabilă, dar nu suficientă. Pentru a măsura reușita e necesar să schimbăm cu regularitate optica și să privim lucrurile în ansamblu. Mai mult ca atât, trebuie să ne reînnoim periodic inventarul de idei pentru a gândi lucrurile outside the box. Pentru asta e bun un autor ca Tomáš Sedláček – pentru faptul că face o filozofie a economicului astfel încât să nu ne luăm după idei preconcepute și mituri. Recomandat economiștilor care cred în PIB.
